Întotdeauna am fost un bun ascultător, un curios chiar și înainte de a-mi alege acest drum, de a deveni psihoterapeut.

Provin dintr-o familie de antreprenori în domeniul alimentar, părinții mei au avut un restaurant. De pe la 12 ani am început să îi ajut ca și casier, picol, cărăuș, sau la orice altceva era nevoie. Ușor, ușor am primit sarcini mai importante până când am ajuns chiar să vorbesc cu clienții noștri de la catering și evenimente. Ei aveau nevoi, păreri și cerințe iar eu eram acela care îi asculta și încerca să îi ajute. Nu era ușor dar era placut!

Hop, a venit examenul de bacalaureat, momentul în care trebuia să iau decizia cea mare, la ce facultate dau? Păi ce opțiuni aveam? Marketing și management, pentru că m-ar fi ajutat în afacerea parințiilor mei sau psihologia, pentru a satisface curiozitatea personală legată de cei din jurul meu și cu speranța că o să mă aleg și cu ceva autocunoaștere. Într-un final m-am decis asupra psihologiei. Trec prin facultate (sau mai bine zis că a trecut ea pe langa mine) cu un gust amar. Materii stufoase, mai mult sau mai puțin relevante pentru curiozitățiile mele. Cât despre psihoterapie, era departe de mine sau cel puțin așa îmi lăsaseră impresia domnii și doamnele profesoare: că e o meserie grea, nu e pentru toata lumea, trebuie să citești 3 biblioteci pline de cărți, an de an, pentru a fi la curent cu cele mai noi tehnici, numai plângeri și frustrări. Așa că, ușor demotivat, mă înscriu la master dar și acolo mi se prezintă cam aceeași placă.

În timpul liber practicam sporturi de contact rugby, box, kickbox, doar că find un tip masiv, genunchii mei nu au fost de acord cu activitățile mele exracuriculare, așa că m-au lăsat. M-am reorientat către un sport mai cuminte, kendo. Un sport în care, literalmente, oamenii se lovesc cu săbii de bambus dar măcar nu mă dureau genunchii. Acolo am întâlnit un kendoka (numele practicanților de kendo) în scaun cu rotile. Curios de fire am intrat în conversație, ca să aflu ca este psihoterapeut. Curiozitatea crește – Păi și cum? Dar cum se procedează? Unde ai cabinet? Cum și ce faci? L-am bombardat cu întrebări! Văzându-mi interesul pentru subiect mă invită, timid, la un workshop de-al lui. Am fost și acela a fost momentul în care, pentru mine, s-a deschis cutia Pandorei.

Au urmat o avalanșă de activități: workshop-uri, dezvoltare personală, formare, competențe, cărți (doar o biblioteca, nu trei) etc.

Am înțeles destul de repede că cel mai important lucru pentru un psihoterapeut este să fii acolo lângă om, să empatizezi, să înțelegi cât poți din povestea lui, nu să fii cel mai deștept om din cameră sau să te dai mare cu ultimele tale tehnici sau ultima carte citită.